Câinele Waldy

Pe câinele Waldi nu l-am cunoscut personal, dar mama mi-a povestit atâtea despre el, încât parcă l-aş avea în faţa ochilor şi acum, când sunt om bătrân.

E vorba că m-am născut la sat, într-o casă bătrânească, în care Waldy, un ogar uriaş cu blana roşcată, era stăpân. Bunicul, vânător pătimaş, ţinea la câinele său ca la ochii din cap şi Waldy patrona tot ce mişca în bătătura de ţăran a lui Taica Pătru.

Şi când m-au adus părinţii acasă de la spital, bunicu a făcut un lucru ciudat.

M-a dezbrăcat de toate scutecele şi m-a aşezat în mijlocul camerei pe o piele moale de oaie.

Şi, povestea mama, eu speriat de goliciune şi de frigul aşternutului empiric, am început să plâng cu orăcăituri de prunc luat de la pieptul mamei lui.

Iar Waldy, care dormita supt cuptor, cu botul pe labe, o dată a sărit ca pentru aret, cu urechile ciulite şi a mârâit, înfundat şi plin de supărare.

Apoi s-a apropiat de mine, cu pas de vânător, m-a privit îndelung, m-a mirosit peste tot inclusiv la partea aceea care la prunci e roză-roză şi a mai mârâit de două ori, cu colţii rânjiţi. Mama era pierită, a crezut că pur şi simplu Waldy o să mă rupă între măsele şi nici măcar nu mai răsufla. Taica era pregătit cu o biciuşcă în mână, iar ochii cică, îi scăpărau.

Dar Waldy mi-a tras o limbă pe obraz, s-a aşezat pe burtă lângă mine şi a început să scheaune a jale privind la Taica. Iar Taica i-a spus răspicat de trei ori cu vocea aceea a lui de om poruncitor şi dintr-o bucată:

Nelu mic! Nelu mic! Nelu mic! fiindcă aşa îmi spunea el a alint Nelu mic.

Şi m-a luat în braţe şi m-a ţucat de trei ori şi m-a zgâriat cu mustăţile lui apoi a mai repetat de trei ori strigarea.

Şi cică Waldy s-a ridicat în două labe ca să mă mai privească în braţe la Taica, a scheunat a jale şi aplecat din cameră.

De atunci, niciodată nu a mai intrat în casă, decât atunci când eu eram plecat cu mama iar Taica era singur.

Waldy a fost gelos pe mine, şi nu a înţeles de ce Taica mă iubeşte pe mine mai mult decât pe el şi de ce l-am înlocuit în inima bătrânului care de atunci, nici nu a mai mers la vânătoare.

În iarnă, Waldy a murit şi bunicul l-a dus pe o coamă de deal să îl îngroape cu inima grea de durerere.

Şi iată de ce nu l-am cunoscut personal de câinele Waldy.

Dar ştiu unde este îngropat şi din când în când mă duc la mormântul lui, de oful bunicului meu, Taica Pătru